MAC Cosmetics in Romania in Baneasa decembrie 2010

Cred ca inventarele din ultima vreme mi-au luat mintile si eu am uitat de deschiderea primului magazin MAC din Romania (stiam ca era in plan, dar nu stiam cand se va taia panglica). Ei bine, azi am aflat si eu intr-un tarziu glorios ca s-a deschis deja de pe la mijlocul lui decembrie , unde altundeva decat la mama naibii, adica in Baneasa. Dar na, dupa ce astept din 2004 sa vina si la noi, o sa fac uriasul efort 🙂 sa ma duc pana acolo. Pentru ca daca drumul pana in Baneasa ar fi Purgatoriul, magazinul MAC ar fi Raiul.

Sunt curioasa daca si la noi se fac reduceri pe baza cardurilor de fidelitate, ca in strainatate. Sau daca iti fac de asemenea card de reduceri, daca demonstrezi ca esti makeup artist. Asa e in afara. Eu am avut card vreo cativa ani (in fiecare an se emite un card nou) dupa ce am prezentat dovada ca sunt makeup artist. In general iti cer o diploma, iar eu le-am dus diploma mea de la scoala de machiaj cu traducere legalizata in germana (m-am dus pregatita). Se intampla in 2005 si mi-am facut cardul in Viena, la MAC-ul de pe Mariahilferstrasse, ehei ce vremuri. Am platit o taxa de 40 euro pentru emiterea cardului si gata, asta a fost. Si am avut reducere de 25% in urmatorii ani cat am cerut carduri noi dupa ce imi expirau. Pai 25% chiar e ceva. Bine, cumparam destul cand lucram ca makeup artist si cei 40 euro s-au amortizat intr-o clipa, dar acum, ca am MAC in Romania, o sa imi intregesc preaminunata colectie chiar de p’aci. Si ma bate gandul sa imi fac iar card, dar habar n-am daca se poate si in Romania. Oricum, duminica o sa merg sa vad si sa intreb.

Iupiiiii, de abia astept! MAC Cosmetics, here I come! Plus ca sunt in mare nevoie de o blending brush noua. Si de o pencil brush. Mai ales de o pencil brush.

P.S. De abia astept editiile limitate. Am ratat rujul ‘Toxic Tale’ din colectia ‘Venomous Villains’, dar sunt sigura ca vor aparea altele si mai si. Acum sunt cu ochii pe MAC.

Daca nu raspund la telefon sunt in Baneasa.

Ieri am cunoscut doi oameni

Sunt mai sensibila acum, de cand a murit bunicul meu, si parca tind sa ii ascult mai mult pe oameni. Nu stiu, sper sa dureze, pentru ca asa poti cunoaste si alte firi.

Daca imi place ceva la audit, ei bine, e calatoritul. Da, asa am ocazia sa vad tara mai mult decat as fi facut-o daca as fi avut una dintre meseriile mele trecute, si imi place ca ajung si in alte locuri decat valea Prahovei sau Mamaia, nu ca mai vreau sa merg la Mamaia cativa ani buni de acum incolo…In cea mai mare parte a timpului sunt prin Transilvania, care mi s-a aratat frumoasa, insorita, cu dealuri line si vai, cu verdeata si serpentine. Imi plac satucurile risipite si animalele din curtile oamenilor. Si ati vazut ce draguti sunt oamenii din provincie?

In ultima delegatie am cunoscut in avion un tip tare dornic de vorba, ca venea in Romania sa isi petreaca Revelionul cu prietenii, dupa un an de stat in Franta. Si de la atata franceza si engleza (cand nu gaseste cuvintele in franceza) se vede bine ca i se cam acrise omului, si de abia astepta sa mai trancaneasca pe limba noastra. Mai vorbea el cu ai lui pe skype, dar nu e chiar acelasi lucru. Asa ca in ora de zbor mi-a povestit o gramada. Si mi-a placut sa il ascult, ca zicea lucruri interesante. De exemplu ca a plecat din Romania pentru a lucra in Franta, intr-un orasel de langa Cannes. How cool is that? Cannes, pai mi se pare extraordinar sa traiesti in sudul Frantei, clima blanda mediteraneeana, viata linistita (francezii lucreaza 7 ore pe zi). Chiar, apropo de 7 ore pe zi, zicea tipul (nu stiu cum il cheama, uite ca asta nu l-am intrebat) ca la francezi dupa ce se termina programul s-a terminat si orice discutie despre serviciu. Incepe atunci timpul acordat familiei si prietenilor. Pai asta mi se pare foarte tare! La noi, unde se practica overtime la greu, mai ales in multinationale (citez dintr-o fosta sefa de-ale mele: „stresul este modul meu de viata”), si unde lumea vorbeste prea mult chiar si la intalnirile cu prieteneii tot despre serviciu, parca nici n-as putea sa imi imaginez cum ar fi stilul de viata frantuzesc.

Asa ca tipul mi-a povestit o ora (dar parca tot l-as mai fi ascultat) despre viata din Franta. Mi-a spus ca in sud, unde sunt si multi spanioli si italieni nu se poate vorbi despre discriminare, ca asta l-am si intrebat, daca s-a simtit vreodata discriminat. Si a zis ca niciodata. Ba chiar ca francezii sunt prietenosi, pentru ca traiesc multi straini prin acele parti, si sunt deja obisnuiti. Cica in nordul Frantei, acolo sunt oamenii mai scortosi si mai nationalisti, dar in sud nu.

Mi-a spus care este atitudinea francezilor despre job. Ca el avea experienta de programator in tara, de niste ani buni, dar ca nu stia ceva ce anume se cauta la jobul pentru care a fost angajat (vreun limbaj de programare, habar n-am, sunt bata la programare in general). Le-a zis la interviu ca nu stie, dar ei au zis „nu-i nimic, inveti” si dupa asta nu l-au angajat pe un salariu de nimic (vezi in Romania, cand de abia asteapta sa iti dea in cap ca nu stii nu stiu ce, ca sa iti dea un salariu cat mai mic). OK, parca si mie mi se pare prea frumos ca sa fie adevarat, dar cica exista unii (ca doar nu toti francezii angajatori or fi asa) care prefera sa isi formeze salariatii. Nu or avea, evident, un salariu de super expert, dar nici a big no no.

Bai, si mi-a placut ce mi-a povestit, mi s-a parut asa, o viata frumoasa. Nu neaparat de trait pana la adanci batraneti (sau pana la urma, de ce nu?) dar macar pentru cativa ani. Adica, noi romanii, de ce sa nu gustam si din placerile vietii strainilor?

Al doilea tip (da, in seara aia au fost doar tipi) era soferul care m-a dus de la aeroport pana in orasul unde trebuia de fapt sa lucrez. Am mers cu masina vreo doua ore, asa ca am avut timp sa stam de vorba berechet. Am vorbit mult in seara aia, recunosc. Tipul asta era la polul opus, avea ca prea multi romani un salariu  mizerabil si traia greu. M-a intristat sa aud asta, dar ceea ce m-a impresionat cel mai tare de abia urmeaza. Barbatul (nici pe el nu stiu cum il cheama) este orfan de la varsta de 15 ani. Fara bunici si fara alte rude. S-a descurcat singur pana la 30 de ani, eu nu stiu ce as fi facut in locul lui. Mi-a povestit cum a invatat sa faca totul singur, sa isi spele, sa isi faca de mancare.

Dar cel mai tare, si nu o sa uit niciodata, m-a emotionat cand mi-a vorbit despre parintii lui. Spunea ca ii pare rau pentru datile in care mama l-a rugat sa duca gunoiul, sau tata sa cumpere paine, si el a zis ca nu are chef, si nu s-a dus. A zis ca ar da orice sa mai aiba macar un parinte, chiar daca ar fi bolnav, chiar daca ar fi la pat, el l-ar ingriji, si ar duce de 10 ori gunoiul, ar merge de 15 ori sa ia paine, si nu ar mai spune nimic. Asta doar ca sa nu mai fie singur.

M-a induiosat, si am vazut ce inseamna viata, cum doi oameni pot fi unul fericit si realizat, iar celalalt singur si trist.

Maine ma duc la Sarik si de abia astept sa ma stranga in brate. Si eu sunt singura acum.

Un Craciun trist

Vine Craciunul iar bunicul meu a murit. Nici nu stiu ce sa scriu…Astazi, inainte sa aflu, ii luasem cadou. M-am gandit ca i-ar placea sa bea ceaiul meu prefereat – roiboos cu vanilie. Acum ca ma gandesc, a murit cam in acelasi timp in care eu ii luam cadou. Imi pare atat de rau, imi pare rau ca nu am mai apucat sa il mai vad o data. Imi pare rau ca a imbatranit, imi pare rau ca nu o sa mai merg niciodata cu el la cinematograf. Si nu o sa mai mergem niciodata in Cismigiu.

Pasiunea asta, cu filmele, de la el o am. Cand eram mica de abia asteptam sa ma duca Bunelu la cinema. Buni si Bunelu stateau pe vremea aceea in centru, langa Universitate, asa ca de acolo pana la Patria, Scala si Corso nu era decat o aruncatura de bat. Si de cate ori mergeam pe la ei, neaparat Bunelu ma ducea la film. De abia asteptam, saream in sus, nu mai aveam astampar. Nu conta la ce, fie ca era la „Doina”  la desene animate, fie la Cinemateca, sa vad „Micul lord”, fie la „Patria” la un film cu karate, film sa fie!

Si uite asa am crescut si mi-am dorit si mai mult, sa lucrez la filme, sa vad eu cum se fac. Asa am ajuns make-up artist. Imi placea vanzoleala de la filmari, ma incitau decorurile si costumele, totul era interesant. Nu ma vedeam facand decat asta…Si totusi acum lucrez in audit. O schimbare majora, care trebuia totusi facuta. Vazusem lumea filmului, imi placuse, gustasem din clipe altfel decat majoritatea oamenilor, cunoscusem actori. L-am vazut si pe Van Damme, eram uau, sunt chiar aici!

Dar am coborat cu picioarele pe pamant. Viata mea deja incepuse sa nu mai aiba nimic personal. Totul se petrecea „acolo”, la filmari obositoare de minim 12 ore, plus drumul (si de cele mai multe ori se filma in afara Bucurestiului) si mi-am dat seama ca pentru mine nu mai exista „aici”. Asa ca am inceput sa profesez in domeniul pentru care m-am pregatit 4 ani la facultate.

Dar tot o cinefila am ramas.

Si totul datorita lui Bunelu. Daca imi pare bine de ceva, este ca i-am spus, stia ca si el si-a pus amprenta asupra personalitatii mele, asupra pasiunii mele. Ca de la el a pornit. Ca nu o sa uit asta niciodata si ca il iubesc.

Nu ma pricep sa scriu mai bine, nu ma pricep sa fiu trista. De obicei sunt aia vesela, de obicei rad. Astazi ma pregateam sa fac bradul si acum plang.

Am vrut sa scriu despre el. O parte ca sa ma linistesc. Fie scriam pe o foaie intr-un caiet, fie aici. Am ales aici.

Acum imi vin in minte multe amintiri cu Bunelu si Buni. Cum imi zicea el „Bobocel”, cum mergeam cu verisoara mea la ei si Buni ne facea „supa cu gust”, cum ne jucam pe la ei prin casa si ma bucuram ca au casa rotunda ca sa putem sa ne fugarim pe acolo. Si cum mergeam cu totii la leagane in Cismigiu.

Ma gandesc la Buni si iar ma bufneste plansul. A ramas singura si cat l-a mai iubit. As vrea sa o alin, dar nu stiu cum. Nu stiu ce as putea sa ii zic. O sa o iau in brate si o sa o pup. O sa-i spun ca o iubesc… Ma pregateam sa ii vad de Craciun, vroiam sa ma bucur impreuna cu ei, vroiam sa le fac din ceaiul meu –  cadou si sa ii intreb daca le place. Vroiam sa radem si poate sa ne mai amintim de lucrurile frumoase. Bunicii au felul lor de a-ti povesti aceleasi intamplari cu tine din copilarie, de fiecare data, si totusi sa aiba farmec. Imi place cum imi ziceau ei cat de tare s-au bucurat ca m-au adus de la maternitate si cand m-au luat pentru prima data in brate, imi place cand imi ziceau cum am sterpelit flori din parc la trei ani si cate si mai cate. Eu nu imi mai aminteam, eram prea mica atunci, dar de cate ori mi le-au povestit parca mi s-au intiparit in minte, si acum parca mi le amintesc.

Am ramas cu amintirile frumoase cu Buni si Bunelu, si o sa mi-l amintesc mereu pe Bunelu exact cum a fost in tinerete, un domn elegant, cu palarie, in costum, care s-a lasat de fumat si care vorbea cu „dom’le”. Chiar, era foarte dragut atunci cand vorbea cu „dom’le”.

Imi pare rau ca nu a mai apucat sa ma vada mireasa.

Il iubesc mult pe Bunelu. Ma rog pentru el.

 

 

 

Barbatii si spiritul de observatie

Una dintre cele mai penibile faze…nu mi s-a intamplat mie, am avut si eu momente aiurea la viata mea, dar slava Domnului, asa ceva n-am patit pana acum. Nici nu m-ar fi dus capul sa fac asa ceva.

Deci, e ca intr-un film cu prosti… Cica un cunoscut de-ai mei s-a intalnit cu o fosta amica. Tipa era cu cativa ani in urma foarte slaba, slaba moarta. Intre timp n-a mai vazut-o. S-a intalnit cu ea zilele trecute. Ea, acum era foarte durdulie. Ce-i trece prin cap amicului asta? Se duce la ea zambind tot si ii spune convins: „Felicitari!”

Ea: „Pentru ce?”

El: „Pentru copil”.

Ea: „Ce copil?”

El: „Pai nu esti insarcinata?”

Ea, cu fata cazuta: „Nu!!!”

In momentul asta, amicul e pe jos. Mai reuseste sa ingaime: „A, cred ca te-am confundat. Mi s-a parut ca am vazut pe cineva care semana cu tine, pe coridor. Si era insarcinata.”

Credeti ca a reusit sa drege busuiocul? L-a dres pe naiba.

 

Asa ca dragi barbati, cand vedeti o femeie mai plinuta abtineti-va de la felicitari, batut pe spate, strangere de maini, urale de bucurie! Nu-i obligatoriu sa fie insarcinata.

Se poarta buzele rosii iar eu sunt incantata!

Dap, sunt peste tot, ne inconjoara, ne bombardeaza, sunt ele: BUZELE ROSII!

Asta nu ca nu s-ar fi purtat deja in anii ’20, ’30, ’40, ’50 si in rest ( dar mai mult la ocazii). Ei bine, ca orice moda, revine, si nu pot decat sa ma bucur!

Pana ceva vreme, nu stiu de ce, rujul rosu era considerat de multe femei ca fiind vulgar. Asta in conditia in care ele foloseau maro, care mie personal mi se pare groaznic, imbatraneste ca nimeni altul. Nu imi este clar nici astazi de ce rujul rosu ar fi vulgar, asa excluzand un look format din ruj rosu, fusta scurta si mulata, ciorapi plasa, tocuri cui si decolteu adanc. Ok, atunci inteleg, dar in rest?

Mie personal rujul rosu imi place foarte mult, mai ales ca se potriveste cam oricarei femei, bineinteles, pe variatii de rosu. Mai zmeuriu, rosu Ferrari, mai orange, mai violet etc. Mai ales ca merge de minune la un look de seara, cu eyeliner distins la ochi, un cat eye de mai mare dragul.

Am fost de curand pana la fostul meu liceu „Sf Sava” cu o treaba si am vazut cu incantare ca si acolo se poarta rujul rosu. Allright!

A, si o veste, se deschide in sfarsit MAC in Romania, la mall-ul din Baneasa! Iupiiiiiiiii! De abia astept sa imi intregesc colectia de farduri MAC. Acum vreau doua rujuri, bineinteles, cu creioane de buze asortate, in ce nuante? In „Impassioned”, „Russian Red” si „Gesina”. Asa, ca am chef sa ma dau rotunda!

Chiar, uitasem, exista o regula nescrisa in machiaj ca cica daca iti machiezi intens ochii sa lasi buzele nude, iar daca iti pui ruj intr-o culoare foarte aprinsa, sa iti lasi ochii machiati foarte subtil (de unde si linia subtire si sexy de tus). Eu nu sunt foarte de acord cu regula asta. Adica, depinde mult unde iti porti machiajul, la ce eveniment, si mai ales, tine foarte mult de trasaturile persoanei. Sunt femei cu trasaturi foarte definite, unde teoretic se aplica regula asta, desi nu 100%, si femei mai sterse, carora nu ca le sta urat ci cu ochii si cu buzele accentuate. Pana la urma e chestie de gust, si mai ales, e vorba de personalitate. Nu oricine poarta ruj rosu, cum nici oricine nu isi face si ochi smokey si buze aprinse. Eu personal prefer accentul doar pe ochi, sau doar pe buze, dar asta doar pentru mine. Nu tine neaparat de cum arat, dar nu sunt intr-atat de curajoasa pentru a ma machia mai puternic. Plus ca sunt mai copilaroasa, desi as vrea sa fiu vampa 🙂 . Asta sunt si gata. Dar am vazut femei care poarta cu mandrie si mare efect un ruj rosu la niste ochi conturati suficient de puternic, si le-am gasit fermecatoare.

Asa ca fetelor, machiati-va asa cum va place, dar faceti-o in asa fel incat voi sa purtati machiajul, nu el pe voi! Adica, daca stilul vostru este unul puternic, de front woman, go ahead! In schimb, pe o fata care de obicei nu prea se machiaza, un machiaj puternic fie i se va parea a opta minune a lumii, fie il va uri de la prima vedere. Si daca ea nu se simte bine cu el, nu se va simti bine nici la petrecerea unde se va duce.

Dar purtati rujuri aprinse! Bine ca macar acum nu se promoveaza in draci gloss-ul! Il urasc, mai ales ca se lipeste parul de el. 🙂

 

 

Si machiajul Keirei, apropo de ce ziceam cu bujele in culori aprinse si ochii accentuati. Ma unge pe suflet!